Ivan Turbincă ... Ion Creangă

            AMU CICĂ ERA ODATĂ un rus pe care îl chema Ivan. Și rusul acela, din copilărie, se trezise în oaste. Și slujind el câteva soroace de-a râdul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui văzându-l că și-a făcut datoria de ostași, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot, să se ducă unde a vrea, dându-i și două cardoabe de cheltuială.
            Ivan atunci mulțămi mai-marilor săi, și apoi luându-și rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trase câte o dușcă, două de reachiu, pornește la drum cântând.
            Și cum mergea Ivan șovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin mai înaintea lui mergeau, din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu și Sfântul Petre, vorbind ei știu de ce. Sfântul Petre, auzind pe cina cântând din urmă, se uită înapoi și când colo vede un ostaș mătăhănind[1] pe drum în toate părțile.
              -Doamne, zise atunci Sfântul Petre spăriet, ori hai să ne grăbim ori ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostașul acela să aibă harțag și să ne găsim beleaua cu dânsul. Știi c-am mai mâncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală.
            -N-ai grijă, Petre, zice Dumnezeu. De drumețul care cântă, să nu te temi; acesta e un om bun la inimă și milostiv. Vezi-l-ai? Are numai două carboave la sufletul său; și drept cercare hai fă-te cerșitor la capătul ist de pod, și eu la celălalt, și să vezi cum are să ne deie amândouă carboavele de pomană, bietul om! Adă-ți aminte, Petre, de câte ori ți-am spus că unii ca aceștiia au să moștenească împărăția cerurilor.
            Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară Dumnezeu la celălalt, și încep a cere de pomană.
            Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strânse și dă una lui Sfântul Petre și una lui Dunezeu, zicând:
            -Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.
            Și-apoi Ivan începe iar a cânta și se tot duce înainte.
Atunci Sfântul Petre zice cu mirare:
            -Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, și n-ar terbui să meargă nerăsplătit de la fața ta!
            -Dar, Petre, las că am eu purtare de grijă pentru dânsul.
Apoi Dumneziu pornește cu Sântul Petre, și cât ici, cât cole, ajung pe Ivan, care o duce tot într-un cântec, de parcă era toată lumea a lui.
            -Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânți, cânți, nu te-ncurci.
            -Mulțămesc dumneavoastră, zice Ivan, tresărind. Dar de unde știi așa de bine că mă cheamă Ivan?
            -D-apăi dacă n-oi știu eu, cine altul are să știe? Răspunde Dumnezeu.
            -Dar cine ești tu, zice Ivan cam zborțit, de te lauzi că știi toate?
            -Eu sunt cerșitorul pe care l-ai miluit acolo la pod, Ivane. Și cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu, zice Scriptura. Na-ți împrumutl înapoi, căci noi nu avem trebuință de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cât ești tu de milstiv. Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu, și pot să-ți dau orice-i cere de la mine, pentru că și tu ești om cu dreptate și darnic.
            Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmețit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și a zis:
            -Doamne, dacă tu ești cu advărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagoslovește-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; și apoi să nu poată ieși de aici fără învoirea mea.
            Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca după dorința lui Ivan, și apoi zise:
            -Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea, că nu ți-a fi rău.
            -Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd nu mi-a pica ceva la turbină?
            Și zicând acest, apucă peste câmpi de-a dreptul, spre niște curți mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. Și merge Ivan, și merge, și merge, până când pe însărate ajunge la curțile cele. Și cum ajunge întră în ogradă, se înfățoșează înaintea boierului și cere găzdire. Boierul acela cică era cam zgârcit, dar văzând că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Și vrând-nevrând poruncește unei slugi să-i deie lui Ivan ceva de mâncare, și apoi să-l culce în niște case nelocuite, unde culca pe toți musafirii cari veneau așa nitam-nesam. Sluga, ascultând porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mâncare și apoi  îl duce la locul hotărât, să se culce. „Las dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gândul său, după ce orândui cele de cuviință. Știu că are să aibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dânsul.”
            Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o păreche de case, mai departe, în care se zice că locuia necuartul. Și tocmai acolo porunci să culce și pe Ivan. Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia unde l-a dus omul boierului, ș-a pus armele în rânduială, s-a închinat după obicei ș-apoi s-a tologit așa îmbrăcat, cum era, pe un divan moale ca bumbacul, punându-și turbinca cu cele două carboave sub căpătâi, și așternându-se pe somn, căci de-abia îl țineu picioarele de trudit ce era.
            Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins lumânarea, odată se trezește că-i smucește cineva perna de sub cap și i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, puind mâna pe sabie, se scoală repede, aprinde lumânarea și începe a căuta prin casă, în toate părțile, dar nu găsește pe nimeni.
            -Măi? Dar acest păcat? Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de sub cap și eu umblu bădăbănind[2] ca un nebun. Ce-or mai fi și cutremurele iste? zise Ivan, mai făcând câteva cruci până la pmânt și apoi iar se culcă.
            Dar când să ațipească, deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, care de care mai uricioase; unele miorlăiau ca mâța, altele covițau[3] ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mormăiau ca ursul; mă rog, fel de fel de glasuri shimonosite se auzeau, de nu se mai știa ce mama dracului să fie acolo. Ivan atunci se cam pricepe ce-ar fi asta.
            -Apoi stăi dar! că are Chira sococteală, cum văd eu. Și odată începe a striga puternic: Pașol na turbinca, ciorti!
            Atunci diavolii odată încep a se cărbunii unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul. Și după ce întră ei cu toții înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscălește. După aceea leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trântindu-le prin turbincă niște ghionturi rusești, colea cum știa el, de da inima în draci. Apoi se culcă cu capul pe dânșii și, nemifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești... Dar când pe aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbăvesc, pornește cu grăbire la locul știut, să le caute. Și ajungând într-o clipă, se avântă, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan, și-i șterge o palmă prin somn, cât ce poate. Ivan atunci sare ars, și odată strigă:
            -Pațol na tubinca!
            Scaraoschi atunci întră și el fără vorbă, și se înghesuiește peste ceilalți dimoni, căci n-are încotro.
            -Ei, las că vă judec eu acuș, necuraților: voi scoate incul[4] din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-ați găsit de jucat? Am să vă muștruluiesc de au să râdă și câinii de voi!
Și odată se îmbracă și se înarmrează Ivan cu toate ale lui, și ieșind afară începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui.
            -Dar ce ai pățit, mă pohonțule[5], de te-ai sculat cu noaptea-n cap, și faci așa larmă? ziseră oamenii boierului, care dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor.
            -Ce să pățesc, zise Ivan dârz, ia! am căptușit niște iepuroi, și am degând să-i jumulesc.
Boieirul, în zgomotul ista, se scoală și el și întreabă:
            -Ce vuiet e acolo rin ogradă?
            -Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina rusului aceluia. Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi și vrea să-i jumulească, să ierți dumneavoastră!
În vorbele aceste, numai numai iaca ce se înfățoșează și Ivan înaintea boierului cu turbinca plină de draci, care se zbăteau ca peștii în vârșă.
            -Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noaptea... dar încaltea ți-am curățit și eu casa de draci, și vi-i aduc plocon des-dimineață. Poruncește să-mi aducă niște palce[6], că am să-i bat la stroi[7], să pomenească ei cât or trăi, că au dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.
            Boierul, văzând aceasta, pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe alta  nu mai știa ce să facă de bucurie: căci multe sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi în toate pățile, ca sa-i poată izgoni dracii de la casă, și nici că fusese chip. Dar se vede că pân-acum le-a fost și lor veleatul. Cu Ivan ș-au găsit popa!
            -Bine, Ivane, zise boierul cu mulțămire. Să-ți aducă place câte vrei, și fă-ți datoria cum știi, c-apoi om oi fi și eu, helbet[8]!
În sfâșit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de place cum îi plăcea lui. Le ia el și le leagă la un loc, tot câte două-terei, după cum își știa meșteșugul.
            Dar până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucrul de mirare era acesta, nu șagă!
            Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tututror, nu-mai cât poate să încapă mâna, și luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele de-i crăpa pielea. Și după ce-l răfuia bine, îi da drumul cu tocmală să nu mai vie pe acolo.
            -N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare oi avea eu, zicea Ucigă-l crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat, iară oamanii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de râs.
            Dar mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș de cele moschicești, de-i fugea sufletul.
            -Poftim! După buluc umbli, peste buluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi. Să te înveți tu de altă dată a mai bântui oamenii, Sarsailă spurcat ce ești!
            Și apoi dându-i drumul, na fuge! fuge și Scaraoschi după ceilalți ca tăunul cu paiul...
            -Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinzându-l pe Ivan în brațe și sărutându-l. De acum rămâi la mine, Ivane; și, pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă.
            -Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor.
            Și zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la șold, își ia ranița în spate și pușca de-a umăr, și pornind se tot duce înainte la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în mână, îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce.
            -Călătorie sprâncenată, zise boeirul. De rămâneai, imi erai ca un frate; iară de nu, imi ești ca doi.
            Mi se pare mie că și boierul, cât era de boier, luase frica turbincăi, de nu-i păru așa de rău după Ivan, care-i făcuse atât bine.
            Ivan însă nici nu se gândea la asta; el își căuta acum de drum, întebând din om în om unde șade Dumnezeu. Dar toți pe câți îi înterba dădeau din umere, neștiind ce să răspundă la așa întrebare ciudată.
            -Numai Sfântul Neculai trebuie să știte asta, zise Ivan scoțând o iconiță din sân și sărutând-o pe dos și pe față.
            Și atunci, ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului! Și nici una, nici două, odată începe a bate în poartă cât se putea. Atunci Sfantul Petre întreabă dinlăuntru:
            -Cine-i acolo?
            -Eu.
            -Cine eu?
            -Eu, Ivan.
            -Și ce vrei?
            -Tabacioc este?
            -Nu-i.
            -Votchi este?
            -Nu-i.
            -Femei sunt?
            -Ba.
            -Lăutari sunt?
            -Nu-s, Ivane, ce mă tot chicăiești de cap?
            -Dar unde se găsesc de aceste?
            -La iad, Ivane, nu aici.
            -Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici pe la rai, zise Ivan și, nemailugind vorba, îndată și pornește la iad.
            Și, el știe pe unde cotigește, că nu umbă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci odată începe a bate în poartă, strigând:
            -Ei! Tabacioc este?
            -Este, răspunse cineva din lăuntru.
            -Votchi este?
            -Este.
            -Femei sunt?
            -Dar cum să nu fie?
-Lăutari sunt?
-Ho, ho! Câți poftești!
            -A! harașo, harașo! Aici este de mine! Descuieți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.
            Dracul de la poartă, gândind că e vreun muștereu vechi de-al lor, deschide. Și atunci numai iaca ce se trezște pe neașteptate cu Ivan Turbincă!
            -Vai de noi și de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându-se de cap în toate părțile. Așa-i c-am pățit-o?
            Ivan însă poruncește să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc și femei frumoase, că are gust să facă guleai[9].
            Se uită dracii unii la alții și, văzând că nu-i chip de stat împotriva lui Ivan, începe ai aduce care dincotro rachiu, tiutiun, lăutari și tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate părțile, iute ca prâsnelul, și-i întrau lui Ivan în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă, ca de nu știu ce, poate mai rău decât de Sfânta Cruce. De la o vreme se chefuiește Ivan cumsecade, și unde nu începe a chiui prin iad și a juca horindca și  cazacinca luând și pe draci, și pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; și în vârtejul cela, răsturna tărăboi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de râs de iznoavele lui Ivan. Amu, ce să facă dracii ca să-l urnească de acolo? Gândesc ei, se sucesc ei, se frământă ei cu minte fel și chip, dar nici nunuia nu-i vine-n cap ce să facă. Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decât toți dracii zise atunci lui Scaraoschi:
            -Haram de capul vostru, de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău decât așa. Aduceți-mi degrabă o putină, o piele de carne și două bețe, să fac o jucărică cum știu eu, și acuș vi-l mătur de aici.
            Și atunci îndată i se aduc cele cerute, și tălpoiul face repede o darabană; și apoi furișându-se de Ivan iese cu dânsa afară și începe a bate ca de război: br... br...
            Ivan atunci își vine în simțire, și într-un buc[10] iese afară cu pușca la umăr, să vadă ce este. Talpa-iadului atunci face țuști! înlăuntru, și dracii troc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poată cât ce poate, dar au prins ei acum dracii la minte.
            -Ei las’ cornoraților! De mi-ați mai pica vreodată în mână, turbinca are să vă știe de știre.
            Dracii însă nu răspundeau nimica dinlăuntru.
            Văzând Ivan că porțile iadulu sunt ferecate în toate părțile și că dracii n-au degând să-i deschidă, se lehămetește el acum și de lăutari, și de tabacioc, și de votchi, și de tot, și pornește iar la rai, să slujească pe Dumnezeu. Și cum ajunge la poarta raiului, dinafară, se și pune acolo de strajă, și stă neadormit zi și noapte, tot întru una, fără să se clintească din loc. Și nu mult după aceasta, numai iaca ce vine și Moartea și vrea numaidecât să între la Dumnezeu ca să primească porunci. Ivan atunci îi pune un șpaga în piept și zice:
            -Ștoti vidoma, unde vrei să te duci?
            -La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci.
            -Nu-i voie, zise Ivan. Las că mă duc eu să-ți aduc răspuns.
            -Ba nu Ivane, trebie să mă duc eu.
            Ivan atunci, văzând că moartea dă chioară peste dânsul, se stropșește la ea, zicând:
            -Pașol vidma, na turbinca!
            Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă, și acuș icnește, acuș suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare, ș-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în poartă. Sfântul Petre atunci deschide, și când colo se trezește cu Ivan.
            -Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalâcuri?
            -M-am sătruat și m-am prea sătutrat, Sfinte Petre.
            -Ei, și ce vrei acum?
            -Ia, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.
            -Bine, Ivane, du-te, nu ți-i oprită calea. De-a puterea-hi, acum ești de casa noastră.
            -Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă veme. Și acum vine Moartea și întreabă ce mai porunciți!
            Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară teri ani de zile, de-a rândul numai oameni bătrâni, așa ca tine... zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.
            Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai porincit.
            Și ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare și-i zice:
            -Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără să nu te atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria!
            Moartea atunci pornește prin codri, supărată ca vai de ea, și începe a roade la copaci bătrâni, de-i pocneau fălcile.
            Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește la Dumnezeu, să primească prunci. Dar când știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strângea în spate de frică.
            -Turbinca! Afurisita de turbincă mă vâră în toate boalele, zice Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; terbuie să mă duc, zise oftând.
            În sfârșit, merge ea, nu merge, și de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar când colo, dă iar cu ochii de Ivan!
            -Tot aici ești, Ivane, tot?
-Ba bine că nu, zise Ivan, făcând stânga-mprejur și punându-se drept în calea Morții. Dar unde gândeai să fiu, când asta mi-i slujba?
-Gândeam că te-i fi mai dus prin lume după berbantlâncuri[11] de-a tale.
-Da că doar de lume am fugit; o știu eu cât e de dulce și de amară, bat-o pustia să o bată. Lui Ivan i-s roase urechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit așa vidamă?
-De bunătățile tale, Ivane! Acum cred că nu ți-i mai face blătăm cu mine, mi-i da drumul să întru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am.
-Da, cum nu; ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea... Nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu Dumnezeu!
-Dar ști că prea te înterci cu șaga, Ivane?!
-Așa ți-i treaba? Încă mă iei la trei parale? Pașol na turbinca, vidma!
Moartea atunci se vâră în turbincă, și Ivan o pune la pastramă, zicând:
-Șopârcai[12] cu cine șopârcai, dar cu Ivan nu șopârcai.
Dumnezeu însă știa de toate acestea, dar voia să mai facă cheful lui Ivan, nu tot pe a Morții, căci multe bunătăți mai făcuse și ea în viața ei!
-Ia deschide Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la poartă.
Sfântul Petre deschide și Ivan se duce iar de se înfățoșează înaintea lui Dumnezeu și zice:
-Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciți? Și să nu vă supărați, dar tare-i nestâmpărată și avană, drept să vă spun; șade ca pe spini și vrea numaidecât să-i dați răspuns.
-Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum înainte trei ani de zile, de-a rândul, numai oameni tineri, și alți trei ani de zile să moară numai copii obraznici.
-Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. Mă duc să-i spun, cum ai poruncit...
Și cum ajunge Ivan dinafară de poartă, scoate Moartea din turbincă și-i zice:
-Dumnezeu a poruncit ca de acu înainte să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure tânără; și alți trei ani de zile numai vlăstari fragede, răchițică, smicele, nuiele și altele de sama acestora; de pădurea cea bătrână să nu te atingi că-i poznă! Auzit-ai, vidamă? Hai, pornește până te văd, și-ți fă datoria cu sfințenie.
Moartea atunci, înghițind noduri, pornește prin dumbrăvi, lunci și huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Și de voie, de nevoie, începe când a roade copaci tineri, cânda forfăca simicele și gurmazii, întinzându-se pe sus, la plopii cei înalți, și plecându-se atât pe la rădăcinile celpr tufari, după mlădițe fragede. Se zămorea[13] și ea, sărmana, cum putea. În sfârșit, s-a chinuit Moartea așa trei ani de zile de-a rândul, și încă alți trei ani, și după ce i se împlinesc cei șase ani de osândă, iar pornește la Dumnezeu, să vadă ce porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că știa vidama ce o aștepta, dar ce era să facă?
Turbinca, mânca-o-ar focul s-o mănânce, zicea Moartea, ducându-se la rai, ca și cum ar fi mers la spânzurătoare. Nu știu ce să mai zic și despre Dumnezeu, ca să nu gerșesc. Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Bine mi-ar părea să-l văd și pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare și puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu măcar pe Sfântul Petrea. Numai atunci mi-ar crede și mie.
Și mergând ea tot brodogănind vrute și nevrute, ajunge la poarta raiului; și când dă iar de Ivan, i se întunecă lumea înaintea ochilor și zice oftând:
-Dar bine, Ivane, iar ai degând să mă chinuiești cu turbinca ceea a ta?
-Ba dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan cu atâta amar de lume, de la Adam și până astăzi. Pașol na turbinca, vidma! Și de acum nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrână ce ești! Tu și cu talpa-iadului sunteți potrivită păreche. Îmi vine să vă rup cu dinții de bunișoare ce sunteți. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. De acum în turbincă au să-ți putrezească cioloanele. Hă, hă!
Suspină ea Moartea, dar pace bună! Ivan parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfârșit, trece ea așa o bucată de vreme, cât a fi trecut, și într-una din zile vine Dumnezeu la poartă, să vadă ce năzbâtii mai face Ivan cu turbinca ceea.
-Ei, Ivane, ce mai direguiești? Moartea n-a mai venit pe aici?
Ivan atunci lăsă capul în jos și, tăcând, începe a face fețe-fețe. Iară Moartea răspunde înădușit din turbincă:
-Iată-mă-s, Doamne, pusă pe opreală; m-ai lăsat de râsul unui șui ca Ivan, nenorocita de mine!
Dumnezeu atunci dezleagă turbinca, dă drumul Morții și zice lui Ivan:
-Ei, Ivane, destul de acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul. De milostiv, milostiv ești; de bun la inimă, bun ai fost, nu-i vorbă; dar de la o vreme încoace, cam de când ți-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu știu cum. Cu dracii de la boierul acela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai, de ți s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ți-ai făcut mendrele cum ai vrut, n-ai ce zice. Dar toate-s până la o vreme, fătul meu. De acum ți-a venit și ție rândul să mori, n-am ce-ți face. Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci și Moartea are socoteala ei: nu-i lăsată numai așa degeaba, cum crezi tu.
Ivan atunci, văzând că s-au trecut de șagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și-l roagă cu lăcrimi, zicând:
Doamne! Rogu-te, să fiu îngăduit măcar trei zile, în care să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta slăbănoagă, și să mă așez singurel într-însa. Și după aceste, facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par; încep a slăbi văzând cu ochii.
Dumnezeu îi învoiește cererea aceasta și apoi, luându-i turbinca din stăpânire, îl dă pe mâna vidmei, ca după trei zile să-i ieie suffletul.
Ivan acum rămâind singugr, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să moară, s-a pus pe gânduri.
„Mă rog, ia să stau și să-mi fac socoteală, cu ce m-am ales eu, cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gândul său. În oaste am fost numai de zbucium: hăis harm, cea harm! De atunci încoace am umblat ia așa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai, de la rai la iad, și de la iad iar la rai. Și tocmai acum la adică, n-am nici o mângâiere. Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia așa pățești dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea: Fală goală, traistă ușoară; șezi cu banii în pungă și duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta, nici că se poate. Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit, și te-a... aai dus, Ivane, de pe fața pământului! Oare nu-i de făcut vreo șmechirie, până mai este încă vreme?”
În sfârșit, mai stă el oleacă așa, cu fruntea răzămată pe mână, și-i și trăsnește în gând una:
„Taci, că i-am dat de meșteșug! Încaltea, ce a fi, a fi, dar degeaba n-are să fie. Văd bine că tot de una mi-i acum”.
Și odată se duce Ivan răpede cu cele două carboave, el știe unde, și cumpără unelte de teslărire, două lăutoi[14] groase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge și un lăcătoi zdravân, și se aruncă de-și face el singur o drăguță de raclă, să poată ședea și împăratul într-însa.
-Iaca, Ivane, și casa de veci, zise el. Trei coți de pământ, atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofala de pe lumea asta?
Dar n-apucă Ivan a sfârși bine vorba din urmă, și numai iaca se și trezește ce Moartea în spate:
-Ei, Ivane, gata ești?
-Gata, răspunse el, zâmbind.
-Dacă ești gata, hai! așează-te mai repede în raclă că n-am vreme de pierdut. Poate mă mai așteapă și alții să le dau râvaș de drum.
Ivan atunci se pune în raclă cu fața în jos.
-Nu așa, Ivane, zice Moartea.
-Dar cum?
-Pune-te cum terbuie să șadă mortul.
Ivan se pune într-o râlă[15] și lasă picioarele spânzurate afară.
-Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba, mult ai să mă ții? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!
Ivan atunci iar se întoarce iar cu fața-n jos, cu capul bălălău într-o parte și iar cu picioarele pe afară.
-Să...ra...ca de mine și de mine! Dar nici atâta lucru nu știi? se vede că numai de blăstămății ai fost bun în lumea asta. Ia fugi de acolo, să-ți arăt eu, nebunule ce ești!
Ivan atunci iese din raclă și stă în picioare umilit. Iară Moartea, având bunătate a adăscali pe Ivan, se pune în raclă cu fața-n sus, cu picioarele întinse, cu mâinele pe piept și cu ochii închiși, zicând:
-Iaca așa, Ivane, să te așezi.
Ivan atunci nu pierde vremea, și face tranc! capacaul deasupra, încuie lacăta și, cu toată rugămintea Morții, umflă racla în spate și se duce de-i dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicând:
-Na! că ți-am făcut conețul[16]. De acum du-te pe apa sâmbetei. Și să ieși din raclă când te-a scoate bunica din groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca, din pricina ta, dar încaltea ți-am făcut-o bună și eu.
-Ei, ei Doamne, zise apostolul Petru, vezi de ce s-a apucat Ivan al sfinției tale?
Dumnezeu atunci, văzând până unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua și el pe gânduri de năzdrăvăniile lui. Și așa, a zis Dumnezeu să se desfacă săcriul acolo unde era, și să iasă Moarte la liman, ca să-și răzbune și ea acum pe Ivan. Și îndată s-a făcut așa, și când nici nu visa Ivan că are să mai deie vreodată ochi cu Moartea, numai iaca ce se trezește cu dânsa față-n față, zicându-i:
-Dar bine, Ivane, așa ni-a fost vorba?
Ivan atunci a rămas încremenit, fără să mai poată zice un cuvânt măcar.
-Încă te faci niznai? Ei, Ivane! Numai răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovârșească fărădelegile și îndărătnicia ta. De mult erai tu mătrășit din lumea asta și ajuns de batjocura dracilor, dacă nu-ți întra Dumnezeu în vovie, mai mult decât însuși fiului său. Să știi, Ivane, că deacum înainte ai să fii bucuros să mori și ai să te târâi în bânci după mine, rugându-mă să-ți ieu sufletul, dar eu am să mă fac că te-am uitat, si am să te las să trăiești cât zidul Golei și Cetatea Nemațului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viața la așa adânci bătrânețe.
Și l-a lăsat Moartea de izbeliște să trăiască.

Cât e lumea și pământul
Pe cupitor nu bate vântul.

Și așa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:
„Oare nu cumva de acum mi-oi da cu paru-n cap de răul vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-și ea, dacă vrea”.
Și cică, atunci, unde nu s-a apucat și el, în ciuda Morții, de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul.
-Guleia peste guleai, Ivane, căci astfel înebunești de urât, zicea el.
Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară și nu-l vede?...
Și așa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate. Și poate că și acum a mai fi trăind dacă n-a fi murit.








           

                                                                                                                                 
                                                                                                       




[1] A mătăhăni- a umbla ca un bezmetic de colo până colo ca un bezmetic.
[2] A bădăbăni- a umbla în neștire.
[3] A covița- a guița.
[4]  Inc- poftă de râs, de joc.
[5] Pohonț- nume dat ostașului în veceha armată rusă.
[6] Palcă- nuia subțire.
[7] Stroi- rând.
[8] Helbet- las pe mine.
[9] Guleai- petrecere.
[10] Într-un buc- într-o clipă.
[11] Berbantlâc- ștrengărie.
[12]A șopârca- a purta cu vorba, a păcăli.
[13] A zămorâ- a duce viața de azi pe mâine.
[14] Lăutoi- scânduri.
[15] Se pune într-o râlă- se pune într-o rână.
[16] Coneț- sfârșit ( din limba rusă)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Templul plăcerilor interzise... Kandariya Mahadeva

50 de lucruri uimitoare despre corpul uman…