Yuko's files

Fiecare indivd ascunde în el o mare dorință de a experimenta senzații tari, dar nu toți au posibilitatea de a încerca tradiționalele “ plimbări ” cu parapanta, parașuta sau chiar scuba diving, asta ca să nu mai vorbim de bugee jumping. În aceste condiții fiecare trebuie să se mulțumească, încă odată, cu ce are. Eu, deși sunt o mare amatorare de senzații tari, trăind pe minunatele meleaguri ale sătucului meu, deși nu am cerut, am parte tot timpul de ele. Acum vă rog să nu vă gândiți că je nu se duce pe dealul din spatele casei să se “plimbe” cu parapanta… nu, eu stau ca un copil cuminte ce sunt în fața minunatului meu Foxy (PC-ul meu :D) și mă rog la bunul Dumnezeu să se ia curentul ca să nu mă mai chinuie manele de la barul, închiriat, care se află chiar în curtea mea. Dar asta nu este tot, eu ca o ființă înțelegătoare ce sunt, îi delectez aproape zilnic, datorită sistemului audio pe care fratele meu a făcut grșeala să-l lase pe mâna mea, cu clas

Stai departe de cicolată! Hainele îți intră la apă din cauza ei.

Fugi de tentații... dar încet să te poată prinde.

Nu te băga în lumea drogurilor... suntem și așa destul de mulți...

--> Noi, femeile, spunem mereu că bărbații sunt insensibili, infideli, mincinoși, că nu sunt niciodată lângă noi când avem nevoie de ei și lista poate continua la nesfârșit. Totuși... de ce iubim bărbații? De ce le iertăm tot ceea ce fac? De ce îi luăm în fiecare dimineață în brațe cu zâmbetul pe buze? De ce privim ore în șir pe fereastră așteptând cu nerăbdare să vină acasă? De ce simțim fluturași în stomac atunci când ne ia în brațe și ne sărută ușor pe ureche? De ce ne simțim mândre când ne țin de mână pe stradă? Este simplu... pentru că sunt ai noștrii, pentru că ne-au ales pe noi și nu pe altele, pentru că știm mult mai multe despre ei decât știu ei că noi știm. Îi iubim pentru că fac pe durii deși știm că sunt mult mai sensibili decât noi, pentru că ne privesc cu coada ochiului când ne prostim prin casă, pentru că se pierd visând în zâmbetul nostru, pentru că gândul le zboară fără să își dea seama la noi, pentru că se rușinează

Munca nu a omorât niciodată pe nimeni... dar de ce să riști?

Spre marea mea uimire, am constat că netul nu mai este doar un simplu obiect pentru satisfacerea nevoii “priamre” de entertainment, shopping (ca să vorbim pe “românește”) plus multe alte nevoi ci a devenit un “must have”. Orele petrecute în compania nelimitatului net a creeat înca un monstru al spațiului virtual pe nume Yuko, adică je. Partea cea mai frustrantă în tot acest “mariaj” este momenutul în care pică acest minunat net, fracțiune de secunda în care elevatul vocabular, de om rațional cu capul -cica- pe umeri nu mai diferă, cu absolut nimic, față de cel al unui aloolic notoriu rămas fără “obiectul mincii”. Acum, când însfârșit, după lupte seculare în care am înfruntat viteza melcului constipat al vechiului meu net, după lungi așteptări și rugăminți la Cel de sus pentru o viteza mai mare de descarcare a filmelor de pe torente, când însfârșit s-a produs minunea de a pășii în fabulosul secol XXI… pică netu’ frate. DA… pică netu’, și nu oricum, exact ca în filmele SF, placa de reț

Acum că însfârșit am net, parcă mi-au revenit și ideile si parca am luat din nou o gură de aer, virtual,  proaspăt.              Aseara, în timp ce veneam de la București cu fratele și vecinul meu, am asisat la o conversație foarte interesantă și plină de înțeles. Deși nu ar trebuii, rămân până și acum uimită de “regulile” și “legile” nescrise care guvernează viețile noastre. Se prea poate să vorbim de noroc și ghinion, deși nu este cazul, când vine vorba de “ mami eu vreeeau aiaaa ”, iar în ziua următoare să-i cadă la picioare fără nici cel mai mic efort, în timp ce alte persoane trebuie să depună eforturi fizice și intelectuale pentru a obține numai o mică parte din ceea ce își doresc și chiar merită. Nu este vorba de invidie aici, nici pe departe, ci de diferența colosală între eforturile pe care noi, cei mai mulți suntem obligați să le depunem la care ei , cei mai puțini, nici nu se sinchisesc să se gândească măcar că ar exista, asta pentru c

…şi ce ar mai putea să faca el acum când totul devine nimic, când nimicul devine o simpla picătruă de apă suspendată în acel spaţiu în care se află totul, iar el… el devine doar un suspin pierdut în neant?  “Nimic!...” Acelaşi răspuns, mereu acelaşi răspuns, dar totuşi... altul… o şoaptă de nicăieri adusă de un parfum misterios, trist şi rece. Ar vrea să întoarcă privirea să vadă misterioasa făptură care i-a şoptit pentru prima dată după atâţia ani de uitare, singurătate, teamă, remuşcare… dar mai ales… sete, o nesfârşită sete de cunoaştere. Pentru el timpul s-a oprit demult, când ultima picătură de mister a fost culeasă de gândul lui în cea mai întunecată şi ascunsă peşteră a lumii, un loc fără timp şi spaţiu, trecut sau viitor, început sau sfârşit. Ar vrea să se trezeazscă la viaţă, să găsească şi să cunoască, să atingă şi să guste din cel mai mare mister… şi singurul, care pentru el nu a însemnat nimic iar acum… acum însemnă totul… Ea… da… ea… femeia… mereu aceeaşi, mereu alta… d

Motor... Acţiune!... Eu nu mi-am dorit niciodată să creez un blog dar nu am avut de ales. Cum aşa? Păi hai să o luăm cu începutul... Primul meu blog creat vreodată a fost numai o probă pentru examenul de la "Tehnici multimedia". Zis şi făcut, am trecut examenul am terminat şi cu blogingul, cât era încă în faşă, normal. Dar spre marea mea surprindere, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din oraş. Buna mea prietenă, mama Terra (^_^), m-a invitat la o "ieşeală" între blogeri, moment în care cerul mi-a căzut strategic în cap, fiind urmat îndeaproape de: Poooftim?... Eu nu am blog!... Lasă c-o să ai! Bine înţeles că acest moment a fost, oarecum, dat uitării. "Ieşeala" respectivă s-a multiplicat. La fel şi întrebarea capcană: "Ai blog?" . Răspunsul nu a fost luat în seamă, evident, motiv pentru care a început să mi se spună: "Fă-ţi şi tu un blog. Hai că este simplu, nu trebuie să postezi în fiecare zi. O să vezi că o să-ţi vină ideile pe