Doar doi...
…şi ce ar mai putea să faca el acum când totul devine nimic, când nimicul devine o simpla picătruă de apă suspendată în acel spaţiu în care se află totul, iar el… el devine doar un suspin pierdut în neant? “Nimic!...” Acelaşi răspuns, mereu acelaşi răspuns, dar totuşi... altul… o şoaptă de nicăieri adusă de un parfum misterios, trist şi rece. Ar vrea să întoarcă privirea să vadă misterioasa făptură care i-a şoptit pentru prima dată după atâţia ani de uitare, singurătate, teamă, remuşcare… dar mai ales… sete, o nesfârşită sete de cunoaştere. Pentru el timpul s-a oprit demult, când ultima picătură de mister a fost culeasă de gândul lui în cea mai întunecată şi ascunsă peşteră a lumii, un loc fără timp şi spaţiu, trecut sau viitor, început sau sfârşit. Ar vrea să se trezeazscă la viaţă, să găsească şi să cunoască, să atingă şi să guste din cel mai mare mister… şi singurul, care pentru el nu a însemnat nimic iar acum… acum însemnă totul… Ea… da… ea… femeia… mereu aceeaşi, mereu alt...