Doar doi...


…şi ce ar mai putea să faca el acum când totul devine nimic, când nimicul devine o simpla picătruă de apă suspendată în acel spaţiu în care se află totul, iar el… el devine doar un suspin pierdut în neant?
 “Nimic!...”
Acelaşi răspuns, mereu acelaşi răspuns, dar totuşi... altul… o şoaptă de nicăieri adusă de un parfum misterios, trist şi rece. Ar vrea să întoarcă privirea să vadă misterioasa făptură care i-a şoptit pentru prima dată după atâţia ani de uitare, singurătate, teamă, remuşcare… dar mai ales… sete, o nesfârşită sete de cunoaştere.
Pentru el timpul s-a oprit demult, când ultima picătură de mister a fost culeasă de gândul lui în cea mai întunecată şi ascunsă peşteră a lumii, un loc fără timp şi spaţiu, trecut sau viitor, început sau sfârşit. Ar vrea să se trezeazscă la viaţă, să găsească şi să cunoască, să atingă şi să guste din cel mai mare mister… şi singurul, care pentru el nu a însemnat nimic iar acum… acum însemnă totul… Ea… da… ea… femeia… mereu aceeaşi, mereu alta… dar întotdeauna ea.
“Oare voi găsi răspunsul? Oare voi putea vreodată pătrunde misterul cel mai dulce şi mai îmbietor, care prin simpla lui banlitate ascunde totul creând răspunsuri enigmatice, îmbrăcându-le în misterioase şoapte înţelese numai de buzele şi trupul ei? Oare voi putea privi vreodata acel univers de şopte şi atingeri, desfătare şi dorinţi, unde totul şi nimicul devin un întreg, ascuns pentru totdeauna în abisul unui singur zâmbet?”
În acel moment, penrtru el, o eternitate s-a încheiat doar pentru ca o alta să îi i-a locul, o eternitate de nesfârşite întrebări fără nici un răspuns. Ce ar mai putea face el acum când totul e nimic şi nimicul este tot, cum ar putea el scăpa acum când se află în acel loc uitat parcă, de timp şi lume, undeva într-un loc ce se află pretutindeni dar totuşi nicăieri? În acel loc, unde pentru el şi dorinţa lui, timpul s-a oprit şi a uitat să pornească în drumul lui nesfârşit, în acel loc în care ziua şi noaptea s-au unit într-o eternă îmbrăţişare, pentru el… tânărul, nici viu nici mort, nici cald nici rece, nici trist nici vesel. Cum ar putea scăpa el când totul s-a unit în acel loc pentru a găsi răspunsul la cel mai mare mister?
"Dar… de ce stă acolo? De ce stă pierdut între stânci şi apă, nisip şi pământ, noapte şi zi… mereu acolo, pe acel tron de gheaţă în acel timp nemişcat? De ce pieptul lui valsează în lungi suspine… iar ochii… ochii lui pătrund dincolo de această lume, acest spaţiu, eternă închisoare a tot şi a toate… la ce se gândeşte sau… la cine? De ce totul a devenit nemişcat, de ce sunetul a dispărut şi el, uitat undeva în acest loc fără viaţă sau moatre, lafel ca tot ceea ce-l înconjoară? De ce nu-l pot ajunge… de ce sunetul a dispărut în nemişcarea timpului departe de mine, de noi? De ce nu-l pot smulge din acea lume în care eu nu pot pătrunde nici măcar cu un gând, acolo departe unde şoaptele mele se pierd suspendate între minciuna şi adevăr, între trecut şi prezent? De ce aştepţi ca timpul să-ţi răspundă la întrebări pe care nici măcar el nu le cunoaşte şi nu le poate pătrunde înţelesul deşi le poartă departe în secole de mult apuse… unde totul devine nimic iar nimicul devine doar o enigma?"
O singură picătură a fost de ajuns pentru ca viaţa şi moartea să se oprească şi să uite de ce au fost create, o singură picătură a fost de ajuns pentru a tânjii după mai mult dar mult prea puţin pentru a atânjii după mai puţin.
Totul a devenit doar o întrebare fără răspuns, un nou mister pe care nimeni nu-l cunoaşte uitat şi învăluit în acelaşi mister lafel ca ei, acel domn al misterelor şi acea domniţă a misterului, acele singure vieţi reunite prin acelaşi moment, în acelaşi timp şi spatiu… de acelaşi destin.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Templul plăcerilor interzise... Kandariya Mahadeva

50 de lucruri uimitoare despre corpul uman…